De ce mic si nu mare?

E vremea colindelor, vremea când fiecare dintre noi cauta sa fie mai bun, măcar un pic.
Ne pregatim cu toţii de marea sărbătoare a Crăciunului. Avem de toate pe masă. Porcul a fost mare şi gras. Am spus că vine Crăciunul ţi nu Naşterea Domnului, fiindcă pentru mulţi Craciunul nu înseamnă, decât mâncare , băutură, distracţie şi cadouri.
Acum vreau să vorbesc celor care nu cred ca asta înseamnă sărbătoarea Crăciunului.
 Iisus Hristos este un personaj istoric, o Persoană care a existat cu adevărat şi care a făcut lucruri pe care nimeni nu le-a mai făcut înainte.
A adus în lume o învăţătură nouă, concepţie de viaţă nouă, o altă viziune asupra perceperii lui Dumnezeu, a adus în lume Legea dragostei, a schimbat lumea şi istoria.
Cu toate acestea, Fiul lui Dumnezeu se naşte într-o pesteră la marginea Betleemului; Împăratul Împăraţilor, Cel pe care Îl căutau Magii (Craii) de la Răsărit ca să I se închine, se naşte în peşteră, lângă animale, în sărăcie, fără slugi, fără slavă deşartă.
Ceea ce trebuie să ne dea de gândit este tocmai această mare renunţare a lui Dumnezeu, la măreţia Sa, pentru  se face Om asemenea nouă, din dragoste pentru noi.
Când ne gândim la Naşterea Domnului, nu trebuie să scăpăm din vedere acest aspect, pentru ca mai întâi de toate  Dumnezeu S-a făcut mic, ca noi, pentru ca noi la rândul nostru să ne facem mari, asemenea lui Dumnezeu.
Aşadar, Naşterea Domnului Să ne fie de folos şi să ne bucure vieţile, să ne facă mai buni şi să ne aducă mai aproape unii de alţii şi împreună mai aproape de Dumnezeu.

Nu judeca pe cel de langa tine!

DESPRE JUDECAREA APROAPELUI : Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi

Data publicarii: 30.04.2011 11:11:00

 

Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a “solicitat mult efort”, în el începe să lucreze “trufia”. Cel ce slăbeşte se uită cu “dispreţ” la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar “instinctual” i-o ia înainte!”

Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de “venin”. Banii,care vin spre noi, ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii” ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul, de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci !Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi, în viaţa noastră, nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.

Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii, care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart, este un pacat si o spurcaciune. Nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderare, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie, orice cuvant greu este de la diavol si strica totul. Acum stiu, am aflat si eu... "

Autor: NICOLAE STEINHARDT

Spune-le prietenilor:

PREOTUL CASEI

                   Pentru mine, copilaria a rămas vârsta  minunată în care mi-am descoperit înclinaţia spre frumos, dreptate şi Dumnezeu.

Aveam un unchi bătrân care fusese pe front în Rusia. Îmi povestea diferite întâmplări din război, pe care le ascultam cu plăcere, pentru că mişcau inima mea si simţeam cum  înflorea înăuntrul meu  un sentiment nou  . Simţeam ca şi eu pot fi ca cei de pe front; puteam chiar să mor şi eu alături de camarazii bătrânului. Mai târziu am aflat ce înseamnă patrotism.

              La numai şapte ani, mâncând la masa bătrânului, am aflat de la sotia lui că nu este bine să mâncăm , până nu ne închinăm. Tot atunci am aflat că mâna cu care te închini este cea dreaptă şi că degetele trebuie ţinute într-un anumit fel, dar cel mai important era ca  cele două degete din palmă să fie foarte bine lipite unul de altul şi de podul palmei, " ca să nu-şi bage necuratu* coada".

             Mama Miţa, căci aşa se numea bătrâna, mi-a explicat şi de ce  miercurea şi vinerea  ei nu mâncau "bucăţică" aşa cum îmi da mie mama acasă, pentru că ei posteau.

              Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut prima oară într-o Vinere pe băbuţă aprinzând o lampă mică ce avea în loc de oglindă o iconţă. Era prima candelă pe care am văzut-o  şi mă fascina foarte.

             Prima Bobotează pe care mi-o amintesc a fost  specială dintr-un anume punct de vedere. Mamaia, ne scoală de dimineată , ne pune să ne spălăm pe faţă , să spunem pe "Tata al nostru" şi să bem "aiazmă".

               După prima Spovedanie din viaţa mea, tot Mama Miţa m-a învăţat cum se fac metaniile, şi aici am a aminti o poveste frumoasă. Bătrâna nu fusese la scoală şi m-a învăţat,  ca să nu greşesc la numărătoarea metaniilor,aşa cum făcea ea, să iau boabe de porumb, atâtea câte metanii cerea canonul meu şi să le pun lângă mine, iar după fiecare metanie bătută să mut câte un bob până voi termina canonul.

                Tămâiatul casei , al porcului sacrificat de Crăciun, al bucatelor pe care bunica le da de pomană duminica şi la sărbători , îmi provoca stări de exaltare , îndemnându-mă să fac şi eu acelasi lucru.

                Toate aceste lucruri au avut în sufletul meu de copil un ecou fenomenal. În clasa a II-a, deja spuneam  Tovarăşei Învăţătoare că eu vreau să mă fac Preot, fapt ce a cotrariat-o foarte tare.

                Din tot ce am arătat aici , am vrut de fapt să scot în evidenţă că într-o familie, femeia este de fapt PREOTUL CASEI.  

             

Când treci pe stradă...

Mi-a luat foarte mult să încep sa scriu aici. Poate că am ezitat din cauza nesiguranţei, a lipsei de încredere, ori de inspiraţie. Ceea ce m-a determinat să  sparg gheaţa a fost un lucru care mă agasează foarte tare.
Nici nu a trecut bine sărbatoarea  Paştilor , că oamenii noştri, mai ales cei tineri au şi uitat. Încă de copil ştiam de la bunica faptul că  de la Paşti şi până la Înălţare se salută cu  Hristos a înviat! şi Adevărat a ănviat!
Acest salut mă făcea sa mă simt bine, mă simţeam important. Abia acum îmi dau seama de ce. Matur  fiind, am realizat că de fapt prin salutul acesta ne facem şi noi nişte mici mărturisitori ai lui Hristos. Cred că acum , mai mult decând oricând este nevoie de mărturii, cât de mici, sau mari ar fi ele. Poate că nu este  cool să zici Hristos a înviat!, dar cu siguranţă este sănătos. De sănătate morală şi de bun simţ avem cu adevărat nevoie acum.